Raiffeisen Bucharest City Marathon 2010
Asociaţia Bucharest Running Club

O rezoluţie pentru 2009 - Maratonul din New York


În decembrie 2008, una din rezoluţiile pentru 2009 pe care mi le-am stabilit a fost să alerg maratonul din New York sau să alerg un timp destul de bun la maratonul din Berlin cu care să ma pot califica direct pentru maratonul din New York în 2010. Aceasta este povestea întregului parcurs – de la stabilirea rezoluţiei pentru 2009, până la a trece linia de sosire la maratonul din New York pe 1 noiembrie 2009. Sper să fie o sursă de inspiraţie pentru rezoluţiile pe 2010, sportive sau nu.


28 septembrie 2008 a fost ziua în care am terminat primul maraton: maratonul internaţional din Berlin. Era al doilea maraton pe care îl începeam, după cel din Viena, din aprilie 2008, unde urma să mă prăbuşesc la kilometrul 36 din cauza dezhidratării severe. Alergasem fără să beau nici un pic de apă sau băutură isotonică, mă antrenasem numai în frig şi în acea zi fusese foarte cald, nu ştiam cum să beau din pahare în timp ce alergam etc. Întors în Viena, o bună prietenă m-a îndemnat să scriu despre ce am trăit la Berlin – înainte, în timpul şi după terminarea maratonului. Am amânat de pe o zi pe alta, cu tot felul de pretexte, până când trăirile, experienţa maratonului în sine, se diluaseră într-atât încât nu îmi mai aduceam aminte decât mici părţi... trecuse deja prea mult timp.

După ce maratonul din New York s-a încheiat, n-am vrut să repet aceeaşi greşeală şi m-am apucat să scriu, atunci când aveam timp. De ce spun greşeală? Pentru că în viaţă, momentele în care am reuşit, în care mi-am stabilit un obiectiv ambiţios, un vis mai mare decât limitele aparente, sunt mai rare decât mi-aş dori, ceea ce le face foarte valoroase. Şi mai rare sunt dăţile când după o astfel de experienţă mi-am luat timp să „înregistrez”:

  • cum a fost?
  • cum m-am simţit?
  • care a fost drumul până la rezultatul final?
  • care au fost lucrurile pe care le-am făcut bine sau mai puţin bine?
  • ce trebuie să am în vedere pentru viitor?

Astfel încât, având aceste răspunsuri, în momentele în care mă voi îndoi de mine, în care obiectivele sau lucrurile pe care trebuie să le fac mă sperie, să mă pot întoarce la această „poveste” ca punct de referinţă şi să îmi aduc aminte cum trebuie să abordez „situaţia” şi, poate mai mult decât atât, de ce sunt în stare pentru a-mi atinge obiectivele.

Scriu această „poveste” nu numai pentru mine ci şi pentru:

Prietenii, părinţii şi sora mea, care m-au încurajat înainte, în timpul şi după cursa de la New York. Alergatul e un sport solitar. Alerg de obicei singur – zi de zi, în fiecare zi. Mi-a fost de mare ajutor să primesc din când în când un mesaj, un email, un telefon de încurajare sau când eram întrebat cum merge antrenamentul, pentru că uneori nu prea mergea.

Toţi aceia care au început să alerge mai des sau care se gândesc să se apuce / re-apuce de sport, aceia care nu ştiu cât de sus de ţintească. Nu cred că toată lumea ar trebui să alerge distanţe ca cea a maratonului dar cred că sportul ar trebui să fie mult mai des parte din viaţa tuturor, indiferent că este vorba de sporturi individuale sau de echipă.

Cei ce pur şi simplu au o curiozitatea de ce înseamnă să te antrenezi şi să alergi competitiv un maraton – prin „competitiv” nu mă refer la „a câştiga” un maraton în sine ci a-ţi îmbunătăţi timpul în care termini cursa de fiecare dată şi să termini în primii 5-10% din totalul participanţilor (de exemplu - la NY au fost 42000 de alergatori iar eu am terminat pe locul 640).

Am împărţit „povestea” în următoarele capitole, iar în paranteză am adăugat, oriunde am considerat necesar, câteva idei ce urmează a fi detaliate în cuprinsul lor:

  1. De ce alerg? (asemănări cu alte lucruri pe care le fac, principiile din viaţă aplicate la sport: integritate, fără scurtături, vise mari, multă muncă)
  2. Experienţa mea cu alergatul până la maratonul din New York (curse, Viena, Berlin, 5k,10k)
  3. Maratonul din New York (cel mai mare şi faimos maraton din lume, unul din cele cinci World Marathon Majors)
  4. „Drumul” până la maraton (antrenamentul în Dubai, accidentări, banda de alergare, dubii, neîncredere, frică, decizii)
  5. Înainte de cursă (săptămâna şi dimineaţa dinainte de cursă)
  6. În timpul maratonului (publicul, oraşul văzut de un alergator, ultimii kilometri)
  7. După ce am trecut linia de sosire (ce am simţit, ce urmează)
  8. Concluzii

  1. De ce alerg?

    Alerg de când eram copil. Ca mai toţi copii din generaţia mea (generaţia premergătoare actualei generaţii „Counter-Strike”, jocuri online etc.) mă jucam fotbal, leapşa, „bidonaşul” în faţa blocului – toate având în componenţa lor alergatul. Aş minţi dacă aş spune că am fost vreodată cel mai rapid. Erau tot timpul oameni care alergau mai repede decât mine aşa că niciodată nu m-am gândit să fac doar asta ca şi sport – să alerg.

    Mutându-mă în Viena în 2007, aveam nevoie să dau câteva kilograme jos, pe care le „adunasem” pe parcursul facultăţii, dar nu mai aveam la îndemână grupurile de prieteni care jucau săptămânal fotbal sau baschet aşa că a trebuit să găsesc ceva ce puteam face singur, oricând, cu minim de investiţie. Aşa că mi-am cumpărat o pereche de pantofi de alergat Reebok de la Intersport din Viena, de 20 de Euro, fără pic de suport pentru picior, fără să am habar de ce înseamnă pantof de alergat... dar am început să alerg... până la urmă ce nu ştiam (diferenţele şi importanţa unor pantofi speciali pentru alergat) nu avea cum să mă afecteze.

    De ce am continuat să alerg după ce am trecut „bariera” kilogramelor? Pentru că am descoperit în alergat disciplina de care aveam nevoie, sursa de energie pentru restul activităţilor de zi cu zi, şi, poate cel mai important, am făcut corelaţii cu câteva dintre valorile sau principiile din viaţa de zi cu zi:

    integritate – în viaţa de zi cu zi, în care apare minciuna faţă de cei din jur, când poţi spune ceva dar acţiunile pot fi în contradicţie cu ceea ce faci, poţi spera că „hai că poate iese”, „hai că poate reuşesc de data asta, şi gata, nu mai mint, chiar o sa fac ce promit”, „poate cei din jur nu se vor prinde”, când vine vorba despre alergat, nu te „vede” nimeni în nici una dintre zilele în care te antrenezi.

    Poţi răspunde la întrebarea „cum merge antrenamentul pentru maraton?” cum vrei „Aaaa.. excelent!”, „Super.. sunt la zi”.. şi chiar şi după cursă, după ce parcurgi acei 42.198km etc. şi nu ţi-ai atins obiectivul sau chiar ai fost departe de el (dacă nu te-ai antrenat) poţi invoca tot felul de motive, credibile de altfel, datorită cărora ai terminat foarte departe de obiectiv. DAR problema e că adevărul este ştiut de cea mai importantă persoană – tu şi încrederea în tine nu e ceva ce poţi trişa – fie e reală, fie nu.

    Ca amator, în funcţie de nivel, m-am antrenat pentru un maraton undeva între 45-50 şi 140 de km pe săptămână. Asta înseamnă între 4-8 alergări pe săptămână pe care le-am făcut, de obicei, singur. M-am antrenat timp de minim 3-4 luni pentru fiecare cursă, ceea ce înseamnă un total de 96-128 de alergări înainte de un maraton. Când m-am antrenat şi am renunţat când a fost greu, când am sărit sarit peste o zi de antrenament pentru că nu prea aveam chef, pentru că era prea dimineaţă, ştiam că toate se vor aduna şi vor conta în ziua cursei.

    În timpul cursei am avut destul timp, preţ de 42.198km, să mă gândesc şi să îmi amintesc că poate faptul că alerg mai încet decât plănuiam, că mă doare mai mult decât ar trebui, că doamna mai în vârstă ce tocmai a trecut pe lângă mine părea de 2 ori mai în formă deşi are dublul vârstei tale, are alte cauze decât vântul, şosetele, soarele etc. Scuze pe care mintea ţi le va oferi pe tavă. Apropo de persoane mai în vârstă, partenerul meu de antrenament este Antonio di Somma, în vârstă de 55 de ani şi medaliat la 5 maratoane internaţionale în 2009.

    Fără scurtături – un lucru cu care am fost învăţat în România, şi nu sunt încă 100% convins că e bun sau rău, deşi tind să cred că e dăunător pe termen lung, e că pot reuşi prin „şmecherie”, că există tot timpul o cale mai scurtă de a obţine ce alţii obţin mai greu. Schimbând mediul de lucru, de viaţă, societatea – din Bucureşti în Viena şi mai apoi Dubai (deşi în Dubai mai sunt situaţii de „scurtături”) am realizat că poate nu e ceva general şi că nu există scurtături, fără compromisuri de valori.

    În maraton nu există scurtături. Cursa maratonului e alergată de toţi participanţii, de la cel mai mic la cel mai mare, de la cel mai tânăr la cel mai bătrân... toţi cei 42.198km. Diferenţa se face între cât de bine te-ai pregătit pentru cursă, nu în cât de „şmecher” eşti. „Şmecheria” duce la discalificare, penalizare cu timp adiţional, dacă trişezi spectatorii nu te iartă.. păcat că nu putem avea acelaşi principiu mereu în viaţă.

    Vise mari – citeam acum câteva săptămâni într-un interviu dar de o bună prietenă, o replică pe care a dat-o în cadrul unei conferinţe, ce cred că se potriveşte perfect cu ce cred despre „visele mari”. Atunci când cineva sugera că toţi oamenii ar trebui să aibă ca obiectiv o schimbare mică, ceva ce poate fi comfortabil de făcut de către toţi, ea a spus că, dimpotrivă, ar trebui să avem obiective mari, să facem schimbări mari şi să nu ne complacem în obiective mici care să nu ne scoată din zona de comfort.

    E acelaşi lucru cu sportul şi în cazul de faţă cu alergatul. Normal că e mult mai uşor să îţi propui doar să „termini” o cursă – care înseamnă că la primul semn de discomfort vei putea şi merge, că doar nu ai obiectiv de timp, vrei doar să termini. Dar de ce să nu îţi propui un obiectiv.. să îţi propui să termini o cursă de 10km sub 50 de minute, un maraton sub 4 ore, să faci un triatlon, să fi primul Român care se califică la Ironman-ul din Hawaii (un triatlon la care înoţi 3.6km, mergi pe bicicletă 180km şi la sfârşit alergi un maraton 42.198km)? Par imposibile? Probabil că da.. dar puţine cuvinte pot exprima sentimentul pe care îl ai când îţi depăşeşti limitele, când treci de pragul unde credeai că se termină posibilităţile tale fizice şi mentale. Ce îmi spun eu de multe ori e: „Dacă nu încerci, de unde ai să ştii cât de departe poţi ajunge?”

    În 2007 nu puteam alerga mai mult de 3km. În mai puţin de 4 luni alergam 35 de km în mai puţin de 3 ore.

    Multă muncă – „dacă a alerga un maraton ar fi uşor, atunci toată lumea ar alerga”. Cred că e valabil pentru orice – sport şi viaţa de zi cu zi. E un truism că lucrurile care sunt uşor de făcut sunt făcute de mult mai mulţi oameni decât cele care necesită efort. E mai uşor să ajungi acasă şi să nu faci nimic, să fi exemplul viu al „comuniunii omului cu canapeaua”, decât să îţi iei rucsacul şi să te duci la sală, la bazin, în parc. Ce-i drept, slujbele pe care le avem nu ne oferă de multe ori luxul de a avea un program regulat, în care să putem face sport în fiecare zi.. DAR asta nu trebuie să fie o scuză. Ce mă motivează pe mine este să citesc sau să văd oameni care au slujbe de top, care şi au urmat pasiunile şi care continuă să fie activi. Un exemplu este Steven van Groeningen (Manager General Raiffeisen Romania) care a terminat pe locul 5, IronMan CEO in Austria in 2007. Un alt exemplu, mult mai recent: pentru că Dubai nu are temperatura ideală pentru alergători iar în perioada verii m-am antrenat aproape numai pe bandă, ajunsesem să cred că sunt unul din singurii alergători din tot Dubaiul. Apoi am fost la o cursă organizată în septembrie în Dubai şi la start eram cam 250 de oameni... asta m-a motivat pentru că am înţeles că nu sunt singurul care suferă din cauza căldurii şi că fiecare din cei de la start treceau prin aceleaşi lucruri ca şi mine aşa că nu am motive să mă plâng.

    Un alt lucru pe care îl poţi înţelege în totalitate doar după ce alergi un maraton este că nu e greu să alergi un maraton, cea mai grea parte se va fi terminat în clipa în care ajungi la linia de start – după ce treci linia de start cu siguranţă eşti motivat şi gata să alergi. Dar cel mai greu este să faci antrenamentele, zi de zi, săptămână după săptămână.. să te trezeşti mai devreme decât toţi ca să îţi poţi face antrenamentul şi să ajungi la birou, să ai grijă ce şi cât mănânci şi bei, să te culci devreme seara ca să ai energie să o iei de la capăt a doua zi.

    Doar cei care trec linia de sosire ştiu ce sacrificii au făcut ca să ajungă acolo.

    2) Experienţa mea cu alergatul până la maratonul din New York (curse, Viena, Berlin, 5k,10k)

De când am început să alerg pentru maraton, februarie 2008, şi până în ziua maratonului din New York, 1 noiembrie 2009, am alergat aproape 3000 km (1200km înainte de maratonul din Berlin, 1400km pentru cel din New York, 400 între septembrie 2008 – martie 2009).

Câteva curse şi recordurile personale înainte de New York:

5 km – Dubai – 2009 – 18min 10 sec

8 km – Viena – 2008 - 27 min 50 sec

Semi-maraton – Viena – August 2008 – 1 oră 24min 00sec

Maraton – Berlin – Septembrie 2008 – 2 ore 57min 24sec

Fiecare cursă în sine are povestea ei, pentru fiecare aş putea scrie o poveste în sine. Pentru moment însă, rămânem la maratonul din New York.

3) Maratonul din New York:

Există în lume câteva curse maraton foarte faimoase, 5 dintre ele fiind reunite în ceea ce se numeşte liga „World Marathon Majors” – Chicago, Boston, New York, Londra, Berlin. Aceste 5 curse adună la start cei mai mulţi atleţi de elită (femei şi bărbaţi). Pe baza unui sistem de puncte, câştigătorul primeşte un milion de dolari. Constantina Diţă a câştigat în 2005 maratonul din Chicago, recordul mondial la maraton (bărbaţi) a fost realizat la cursa din Berlin de Haile Gebresilasie (2 ore 3min 59 sec), recordul mondial (femei) a fost stabilit la cursa din Londra în 2003 de Paula Radcliffe (2 ore 17min 25 sec). Pe lângă un număr mare de alergători, cursele atrag şi un număr mare de spectatori. Dintre toate 5, New York e cursa cea mai populară şi e şi cea mai mare cursă din lume (cel mai mare număr de participanţi la start 42.000+, participanţi care termină cursa 40.000+, spectatori în număr de peste 2 milioane), anul acesta stabilind noi recorduri.

Un lucru interesant despre maratonul din New York e că a fost aduc la nivelul la care este astăzi de Frank Lebow, un american originar din România. Fiind evreu, a fugit din România pentru a scăpa de Holocaust. Frank a luat o cursă ce se desfăşura în Central Park - 4 ture de Central Park erau cât un maraton - şi a reuşit să întindă traseul în tot oraşul: de la Staten Island, Brooklyn, Queens, Long Island, Manhattan, Bronx, Harlem... punând bazele maratonului ce avea să devină cel mai celebru din lume. În comparaţie, a alerga maratonul din New York e ceea ce pentru un fan de fotbal ar însemna să joace un meci de fotbal pe Nou Camp sau San Siro, pentru un fan de tenis să joace un meci de tenis pe terenul de la Roland Garros, iar pentru un fan al baschetului să joace un sfert la un All Star game...

Cele 42.000 de locuri sunt alocate astfel:

- aproximativ 500 sunt pentru sportivii de elit[ – reprezentând cluburi, ţări etc.

- printr-o loterie (o mică parte a biletelor este alocată astfel – sunt cam 100.000 aplicanţi pentru câteva mii de locuri).

- pentru membrii asociaţiei de alergători „New York Road Runners”

- agenţiilor de turism (cea mai mare parte) care mai apoi vând locurile la pachet cu hotel, excursii etc. (maratonul din New York generază venituri de 250 de milioane de dolari).

- calificării cu un anumit timp pe categoria de vârstă – pentru mine era sub 2 ore 55 min (cu 2 min şi 24 de secunde mai rapid decât recordul meu de la Berlin)

- să alergi pentru o organizaţie şi să strângi fonduri de minim 1500 de dolari care vor fi donaţi acelei organizaţii.

Planul meu pentru 2009 era să merg în Berlin şi să alerg sub 2:55:00 astfel încât să mă calific pentru New York în 2010. Şansa a făcut să primesc, în luna mai, un loc la loteria organizată! J

3) „Drumul” până la maraton:

Pentru a alerga un maraton trebuie să te antrenezi în funcţie de obiectiv. Viteza cu care trebuie să faci un antrenament zilnic depinde de viteza cu care vrei să alergi maratonul în sine. Ca o regulă generală: alergările scurte cu 20 de secunde pe kilometru mai încet iar alergările lungi (peste 10 km) cu 40 de secunde pe kilometru mai încet (dacă obiectivul meu ar fi să alerg un maraton cu 5 min pe kilometrul, atunci vitezele ar fi 5 min 20 de secunde, respectiv 5 min 40 de secunde pentru distantele mai mari). Programul meu din ultimele luni a constant în antrenamente de 6-7 ori pe săptămână, de diferite intensităţi şi durate. Antrenamentul a fost împărţit în module: rezistenţă (obiectivul a fost să obişnuiesc corpul cu un volum mare de kilometri), rezistenţă şi viteză (am păstrat aspectul de volum şi am adăugat porţiuni rapide la sfârşitul antrenamentelor), viteză (în apropierea maratonului, am scăzut volumul de antrenament şi am crescut intensitatea – mai puţini kilometri dar mai repede). O săptămână de antrenament în perioada de rezistenţă + viteză arăta astfel:

      • 10 km (cu 1.5km încălzire şi la sfârşit 1.5km pentru „cool-down”) cu viteza de 4min 40 sec / km (~13 km/oră) - duminică, luni, miercuri, joi
      • alergare de 2x4km (cu 2km încălzire şi 2 km „cool-down”) cu viteza de 3 min 30sec / km (~ 19 km/oră), jogging 500m între serii - marţi
      • 32 km (cu 2km încălzire şi 2 km „cool-down”) cu viteza de 4min 40 sec / km primii 16 km şi 4 min 20 sec / km ultimii 16 km.

Atunci când eram în Vienna aveam locurile „mele” unde mă antrenam: antrenamentele de viteză în Prater Hauptallee (o alee de 8km în parcul Prater), antrenamentele zilnice pe Donau Kanal (ce trecea chiar pe lângă apartamentul unde stăteam), antrenamentele lungi pe Donau Insel şi Kahlenberg (o insulă de 20 de km şi un deal de lângă Vienna).

Mutându-mă în Dubai, variantele au devenit limitate la o singură opţiune: banda de alergat. Pentru că veneam dintr-o ţară unde tocmai trecusem peste iarnă, nu eram obişnuit cu temperatura ridicată din Dubai şi am făcut prima greşeală: în loc să mă forţez să alerg afară şi să mă obişnuiesc gradual cu umididatea şi căldura, am început să alerg numai în sală cu aer condiţionat. Kilometru după kilometru, alergam pe bandă şi în fiecare săptămână încercam să găsesc soluţii la plictiseală – să alergi 2 ore în acelaşi loc nu e distractiv deloc.

Am început prin a asculta cărţi în format audio – n-a funcţionat pentru că trebuia să fiu atent la respiraţie, viteză, formă. Am continuat cu filme – şi am tot văzut film după film, episod după episod. Mergeam la sala de forţă de la noi din clădire vineri dimineaţa la ora 06:00. Terminam de alergat pe la 09:00 – vecinii veneau şi plecau din sală, eu nu mă dădeam jos de pe bandă, mai aveam 14km.

Problemele pe care le ridică alergatul pe bandă sunt nenumărate (sunt şi beneficii dar la o distanţă mare, sunt prea mici):

      • mecanica alergării e diferită pentru că nu te „împingi” la fel de mult pe sol ci mai mult „sari” de la un pas la altul,
      • nu există frecare cu aerul pentru că nu există vânt, ceea ce înseamnă că alergi mai „uşor” decât va fi în realitate (aveam să simt asta pe podurile din New York unde vântul era poate problema principală)
      • lipsa vântului are şi alte dezavantaje - nu te răcoreşti şi inima trebuie să pompeze mai mult sânge decât ar trebui ca să menţină temperatura corpului, ceea ce duce la un puls mai ridicat dar necauzat de efort ci de căldură
      • tranpiraţie – transpiri, transpiri mult. Ajunsesem să mă opresc la 15km şi să îmi schimb pantofii de alergat, şosetele şi tricoul, altfel simţeam că alergam într-o baltă

Antrenamentul de pe bandă mi-a provocat 2 accidentari. Mi-am revenit cu greu din prima, mai uşor din a doua pentru că eram deja experimentat. Atunci când nu e nimic grav, formula RICE (Rest, Ice, Compress, Elevate) e de ajuns pentru recuperare. Problema apare atunci când începi să alergi din nou după o pauză de o săptămână sau mai mult. Apar neîncrederea şi frica: poate că m-am oprit prea mult, poate că nu voi putea reveni la forma iniţială, poate că nu sunt recuperat complet, poate..

A fost un moment crucial în august, când am zis că nu mai pot alerga pe bandă şi trebuie să ies afară, altfel nu voi reuşi. Am ieşit într-o seară şi mi-am propus să alerg pe traseul maratonului din Dubai, un drum ce trece pe lângă mare şi pe lângă Burj al Arab. După 7 km a trebuit să mă opresc. Simţeam cum fierbe transpiraţia pe mine. Vântul care ar fi trebuit să mă răcorească era un vânt umed şi fierbinte. A fost prima oară când am mers înapoi, pentru că nu mai puteam alerga. Atunci m-am gândit serios să renunţ, să nu mai alerg cât timp sunt în Dubai. Până acasă însă, mi-am propus să iau o pauză 2-3 zile şi să încerc după aceea.

În aceaşi perioadă, aflasem de un domn din Dubai, Antonio di Somma, ce alergase în 2009 maratoane în timpi grozavi, 2 ore 48 minute, 2 ore 50 minute. Ce era şi mai grozav era faptul că Antonio şi câştiga categoria lui de vârstă – Bărbaţi 55 – 60 de ani. Aşadar, cel mai bun alergător din lume, la 55 de ani, era în Dubai... trebuia să îl cunosc. Am tot încercat să dau de el dar nu reuşeam. M-am gândit că nu răspunde pentru că probabil stă în Europa, altfel nu îmi imaginam cum sau unde s-ar antrena el în Dubai.

Săptămâna următoare întâmplării cu gândurile mele de a renunţa a fost săptămâna în care Antonio mi-a răspuns şi mi-a propus să trec pe la el pe la birou. Antonio este şeful clinicii veterinare pentru şoimi din Dubai. Şoimul este „animalul de casă” favorit al localnicilor şi în general al familiilor din Golf. În Golf, dacă îl cunoşti pe şeic sau chiar pe cineva din imediata lui apropiere, eşti „asigurat” – ţi se deschid toate uşile, nu ai probleme cu poliţia, afacerile îţi merg strună etc. De ce am menţionat asta? Pentru că urma să aflu în acea dimineaţă că Antonio e unul dintre cei mai buni medici veterinari pentru şoimi din lume iar clinica pe care o conduce este cea mai renumită din întregul Golf Persic. În sala de şedinţe, pe masă, avea un catalog de recomandări, de la tot felul de şeici, preşedinţi de ţară – inclusiv de la fondatorul Dubaiului aşa cum îl ştim astăzi, Şeicul Zayed.

Întâlnirea a fost scurtă – Antonio, un tip din Napoli, m-a întrebat ce curse am alergat, ce urmează să alerg. Ne-am dat seama că vom alerga amândoi la New York. Un alt lucru pe care aveam să îl aflu a fost că Antonio nu alergase deloc înainte de 50 de ani. Când a împlinit 50 de ani (în 2004) i-a spus soţiei, uitându-se într-o broşură despre Dubai (el a venit în Dubai în 1998), că poate o să înceapă şi el să alerge, pentru că a văzut că sunt 2 cluburi de alergat în Dubai. Soţia a râs de el şi i-a zis că nu va putea sa alerge nici măcar 5 km. Urmarea? În numai 5 ani e în primii 3 alergători la categoria lui de vârstă din lume şi numai în 2009 are următoarele realizări:

Antonio di Somma - Marathon Record 2009

Date Venue Time Position in age group
16th January 2009 Dubai 02:52:44 1st
26th April 2009 London 02:49:47 1st
24th May 2009 Copenhagen 02:48:39 1st
8th August 2009 Helsinki World Masters Championships 02:54:59 3rd
20th September 2009 Berlin 02:55:06 2nd
1st November 2009 New York 02:50:42 1st

Ce s-a întâmplat cu soţia? A devenit fosta soţie.

Următoarea întâlnire? Vinerea următoare dimineaţă, 05:15 am... şi aşa am revenit în circuit. Aveam să aflu după maratonul din New York că şi el se gândea să renunţe, pentru că nu mai era motivat să alerge, dar că a reînceput să alerge cu mine. Am alergat împreună în fiecare vineri dimineaţă timp de 2 luni, între 30 şi 35 de km. Împreună primii 25 de km după care el alerga mai repede şi eu rămâneam în spate, gâfâind de parcă eu aveam 55 de ani şi el 26.

Şi aşa am început să alerg afară. Mă trezeam dis-de-dimineaţă, între 05:30 şi 06:00 în zilele normale şi la 04:30 când trebuia să alerg mai mult de 20 de kilometri. În plus faţă de antrenamentul din Viena, în Dubai am folosit mai multă cremă de soare şi mult mai multe lichide. Deoarece terminam alergările după ce răsărea soarele trebuia să mă protejez cumva, aşa că foloseam cremă de soare factor 60 de ajunsesem să cred că voi albi.

În lunile premergătoare cursei am strâns informaţii din tot felul de filme, cărţi, articole – toate legate de antrenament. Am citit şi 3 cărţi din care nu am luat metode de antrenament dar am luat altceva – inspiraţie. „It’s not about the bike” a lui Lance Armstrong, “No limits” a lui Michael Phelps si “My journey so far” a Paulei Radcliffe. Deşi povestea Paulei Radcliffe e interesantă, plecând de la zilele în care alerga ca şi junior şi până astăzi, primele două cărţi, ale lui Armstrong şi Phelps m-au impresionat şi au fost surse de inspiraţie pe parcursul antrenamentului. Din cartea lui Armstrong – în care povesteşte drumul lui prin perioada în care a avut cancer şi până la câştigarea acelor Tururi ale Franţei, 7 consecutiv - am învăţat să ma gândesc „de ce alerg?”, „care e scopul mai înalt decât de a termina o cursă?”. Din cartea lui Phelps – în care povesteşte drumul si cursele de la Olimpiada de la Beijing în care a câştigat 8 medalii de aur şi a doborât câteva recorduri mondiale – am învăţat că nu e nimic greşit în a avea vise mari, aparent imposibile, doar că trebuie să şi munceşti din greu ca să ţi se îndeplinească.

  1. Înainte de cursă (săptămâna şi dimineaţa dinainte de cursă)

Un antrenament de maraton poate fi „ratat” dacă în săptămâna dinaintea cursei nu eşti atent la detalii. Ultimele 2 săptămâni reprezintă o perioadă în care prioritatea e să scazi volumul de antrenament (astfel încât corpul să se odihnească), să menţii antrenamentele de viteză şi să te pregăteşti mental – cum arată cursa, traseul, ce vei mânca, unde vei sta, cum vei ajunge la start, cu ce te îmbraci înainte de start, în timpul cursei, după cursă, unde mănânci după terminarea cursei, ce faci dacă se întâmplă vreun accident.

Mi-e greu să pun într-o poveste tot ce am făcut înainte de începerea cursei, totuşi am enumerat mai jos, pe măsură ce mi-am amintit, principalele lucruri:

  • diferenţa de fus orar între New York şi Dubai – ca să trec peste problema aceasta, am mers în New York cu o săptămână mai devreme, ajungând în America în duminica premergătoare cursei; o săptămână avea să îmi fie de ajuns pentru acomodare cu temperatura şi fusul orar

  • traseul – pentru mine a fost important să cunosc traseul şi să îmi stabilesc câteva repere vizuale, astfel încât dacă în timpul cursei am nevoie de ceva motivant, poţi să îmi propun obiective intermediare (să ajung până la clădirea X, parcul Z, podul Z şi de acolo ştiu exact câţi kilometri au mai rămas). Pentru asta m-am uitat la un film pe Youtube cu traseul maratonului, am alergat în săptămâna premergătoare cursei ultimii 5-6 km din traseu, am mers cu o agenţie de turism pe traseul primilor 21 de km ai cursei.

  • Un alt lucru important pentru mine a fost vizualizarea, să mă văd terminând, să îmi imaginez cum voi alerga, cum voi intra pe ultima 100 de metri, cum mă voi lupta să dau tot ce am ca să nu simt că puteam mai bine şi să mă întreb „oare cum ar fi fost dacă..”. Le spusesem unor prieteni că la New York vreau să dau tot pentru maraton, ori eu ori el, ori îl termin în timpul pe care mi l-am propus, ori mă opresc.. şi nu mă prea împăcam cu gândul că m-aş putea opri.

  • Alimentaţia – regula de aur a zilelor premergătoare cursei e să nu te aventurezi în ceea ce priveşte mâncarea, mănâncă ce mănânci de obicei, bogat în carbohidraţi să fie. Aşa că începi cu paste, legume, fructe şi continui aşa. Cea mai importantă masă e prânzul dinaintea zilei în care e cursa, pentru că organismul are nevoie de circa 15 ore pentru a asimila carbohidraţii. În plus, am băut numai Gatorade Endurance formula Lime - băutura pe care aveam să o găsim pe traseu, cu dublu conţinut de sodiu ca să compenseze transpiraţia pierdută în timpul cursei, pentru a mă obişnui cu gustul şi să îmi dau seama dacă stomacul meu tolerează gustul. Când e frig afară riscul de deshidratare e şi mai mare pentru că nu îţi dai seama că pierzi lichide şi nu bei apă în compensaţie. Am identificat rapid 2-3 restaurante unde se puteau mânca paste bune şi unde aveam încredere că dacă aş merge în bucătărie, nu mi-ar schimba decizia de a mânca acolo

  • unde dormi – am avut norocul de a o cunoaşte pe Birte, o prietena din AIESEC Germania ce acum lucreaza în echipa naţionala a AIESEC US; mi-a oferit găzduire pentru o săptămână. A fost important pentru ca mai stăteam de vorbă seara, mai ieşeam în oraş (nu foarte mult pentru că mă culcam destul de devreme - scopul era sa fiu odihnit nu să petrec). Locuinţa lor era destul de aproape de metroul ce mă ducea direct spre feribotul ce ne lăsa la linia de start, pe Staten Island.

  • Îmbrăcăminte – pentru că era frig dimineaţa, în plus faţă de echipamentul de cursă mi-am cumpărat ceva haine din NY pe care mai apoi, chiar înainte de start, le-am aruncat; organizatorii cursei adună hainele şi le donează săracilor. Echipamentul de cursă are o poveste în sine.

În primul rând tricoul – l-am obţinut de la federaţia Română de atletism, echipament original în care aleargă atleţii României. Cei mai mulţi alergători îşi scriu numele pe el pentru a fi încurajaţi „direct”. Eu am vrut să am România pe piept şi dacă cineva voia să mă încurajeze, o puteau face spunând „Go Romania!”.

Pantalonii de cursă sunt specifici maratonului (nu opun rezistenţă în timpul alergării şi au un buzunar în spate unde mi-am pus gelurile Power Bar). Şosetele erau Falke pentru cursă (acelaşi model ca cele pe care le-am folosit la Berlin). Pantofii de alergat erau Asics DS Trainer (cei mai uşori pantofi pe care cineva de greutatea mea îi poate purta fără a se accidenta). Ceasul şi GPS-ul de la Suunto îmi indicau viteza şi distanţa în timp real. La pantofii de alergat aveam o mica brăţară pe care am primit-o cadou de la un prieten din Germania în 2008 şi căruia îi promisesem că o voi purta cu mine la curse. Nu în ultimul rând, cu ajutorul unui prieten îmi făcusem o brăţară cu timpii pe care trebuia să îi am la fiecare milă şi din 5 în 5 km, pentru a-mi putea urmări evoluţia, ce avea să fie extrem de importantă pe parcursul cursei.

Mi-am luat cu mine şi îmbrăcăminte pentru final – pantaloni de compresie, geacă, mănuşi, căciulă (în timpul cursei sistemul imunitar scade şi eşti în pericol să te îmbolnăveşti dacă stai expus la frig prea mult).

  • După cursă – de obicei stabileşti de la început cu persoanele care sunt acolo să te susţină sau care vor veni la final să te vadă, unde şi când te întâlneşti, unde mergi să mânânci după etc. Pericolul în a stabili un loc unde să te vezi în timpul cursei e că sunt şanse să nu vezi acea persoană – sunt foarte mulţi spectatori, poate ajungi mai devreme decât preconizai, etc. Dacă te aştepţi şi contezi pe momentul în care îţi vei vedea prietenii şi dintr-o cauză sau alta nu se întâmplă, sunt şanse mari să fi dezamăgit iar atunci când ai de alergat 42 de km, dezamăgirea nu e unul din sentimentele pe care vrei să le simţi. Cel mai bine e să stabileşti un loc dar să agreezi şi să accepţi că s-ar putea să nu te vezi cu ei. În cazul meu, Birte şi Tiffany, urmau să fie la km 36 iar Bianca (o prietenă a unui prieten) urma să fie la final, unde mă vedeam şi cu Antonio.

  • Ce se întâmplă în caz de accident – o lecţie învăţată de la Viena a fost să îmi scriu detaliile pe spatele numărului de la maraton; îţi poţi scrie numele, dacă ai ceva probleme de sănătate, cine e persoana de contact în caz de accident, ce limbă vorbeşti etc. La Viena am fost „cocoş” şi am zis ca asta e numai pentru „cei slabi” şi eu nu am nevoie să completez informaţiile astea pe număr. În realitate, m-am prăbuşit, nu aveam nici un fel de informaţie pe număr şi nici nu ştiam nici un număr de telefon pe de rost, aşa că nu puteam chema pe nimeni în ajutor. A trebuit să aştept 3 ore până mi-am revenit ca să pot fiu transportat la linia de sosire unde mă aşteptau prietenii. La NY a fost unul din primele lucruri pe care le-am făcut după ce am primit pachetul cuvenit alergătorilor.

  • Ritualul premergător maratonului. Maratonul în sine începe cu o seară înainte. Atunci, mi-am aranjat totul pentru a doua zi şi am trecut mental, prin tot procesul de la momentul în care urma să deschid ochii până când urma să ajung la linia de start. Mai târziu urma al doilea proces de vizualizare, în care mă uitam la traseu şi îmi imaginam cum va fi, ce voi simţi, la ce să fiu atent.

Am aranjat hainele, echipamentul, pudra de talc, pantofii de alergat, ceasul. Mi-am pregătit de seara exact ce urma să mânânc şi să beau. Mi-am pus iPod-ul imediat lângă pat ca imediat ce ies de la duş să intru în ritualul de fiecare dimineaţă, în care ascultam muzică înainte să alerg. Ritualul meu în ce priveşte ce mânânc şi beau înainte de cursă e acelaşi de 2 ani. Mă trezesc cu 3 ore înainte de începerea cursei şi beau imediat 2l de băutură isotonică – în cam 2 ore jumătate voi elimina acest lichid, dar voi rămâne cu mineralele şi sodiumul din conţinut şi voi fi hidratat. Mănânc o banană şi un baton Power Bar. Apoi încep să mă îmbrac, folosesc pudră de talc în zonele unde ştiu că pot apărea bătături, mă asigur că nimic nu e prea strâns pentru că în timpul maratonului picioarele se vor umfla şi nu voi avea timp să mă opresc să îmi desfac şi să îmi leg iar şireturile.

La linia de start de obicei ajung cu o oră jumătate înainte – elimin orice urmă de stres şi mai bine stau acolo decât să fiu blocat în trafic. Înainte de start, ca şi de multe ori în timpul antrenamentului m-am gândit la multe lucruri – la ai mei, la prietenii de acasă sau din colţurile lumii, la cei care vor fi lângă mine chiar dacă de acasă din faţa calculatorului, urmărindu-mi evoluţia în timp real. M-am gândit pentru o fracţiune de secundă şi la varianta „şi dacă nu termin?”.. dar am acceptat că există şi o astfel de variantă doar că eu venisem acolo să termin nu să îmi găsesc scuze. Ori de câte ori mă îndoiam de mine, chiar în timp ce făceam încălzirea în dimineaţa maratonului, îmi spuneam: „voi alerga cât pot de bine şi voi da totul.. ori termin, ori mă prăbuşesc, variantă de mijloc nu există”.

Am luat feribotul ce ne ducea din Manhattan pe Staten Island. Intenţionat, în săptămâna ce tocmai trecuse evitasem zona aceasta pentru că voiam să am un moment „al meu”. Ce fel de moment? Momentul în care treceam pe lângă Statuia Libertăţii şi „al meu” a fost. Singurul lucru la care m-am gândit sau mai bine zis mi-a venit în minte, a fost că am ajuns departe. În 2004 ieşeam pentru prima oară din România, mergând la o conferinţă în Polonia (Katowice) cu un tren, timp de 24 de ore, clasa a II a... iar în 5 ani, eram pe un feribot, în New York, trecând pe lângă Statuia Libertăţii. Mi-am şoptit „fără limite” şi am intrat înapoi la căldură, trebuia să conserv energia nu să o irosesc.

Cu o oră înainte încep încălzirea şi apoi, cu 30 de minute înainte de start mă îndrept către blocul de start unde sunt alocat. Pentru că sunt 42000 de alergători, aceştia sunt împărţiţi în functie de timpul pe care estimează să îl alerge. În fiecare bloc: primii pleacă elitele (grupul A), apoi semi-profesioniştii (grupul B) iar mai apoi noi sportivi amatori competitivi (grupul C). Sunt 4 grupe de start, 12 categorii in total. Timpul estimat de terminare a cursei îl menţionezi când te înscrii şi se bazează pe recordurile personale anterioare. Cu cât timpul estimat de terminare a maratonului este mai mic, cu atât numărul de alergători din acea categorie e mai mic. Eu am trecut linia de start la 1 minut distanţă de primii alergători, aşa că înaintea mea estimez că erau poate 700-800 de alergători (elitele plecau separat).

M-am îndreptat către linia de start cu 30 de minute înainte, lucru ce avea să se arate un pic cam târziu, pentru că a trebuit să încep un slalom prin câteva mii de alergători ca să ajung de la grupul celor care vor să termine in 4 ore la grupul unde eram eu alocat. Mulţi oameni nu spun în cât timp vor sa termine maratonul (superstiţie sau poate altceva)... dar nu îmi păsa asta, trebuia sa ajung într-un grup de alergători de categoria mea aşa că, atunci când am ajuns într-un final în blocul meu de start, am început să întreb în stânga şi în dreapta: „În cât timp vrei să termini?”.. pe feţele unora se vedea crisparea că dacă spun cu voce tare îi aude prietenul de lângă şi dacă nu face timpul respectiv, o să îi spună că nu şi-a atins obiectivul.. dar eu tot îi întrebam.. „3 ore 30”, „3 ore 15” , „3 ore 22”, „3 ore..” şi tot aşa până când am ajuns în zona „2 ore 55”, „2 ore 57”. Am continuat să întreb până când mi s-a raspuns „2 ore 40 sau mai bine”, m-am uitat puţin la el, i-am zâmbit şi i-am spus „Aha, în regulă, succes.. eu o să fiu aici în spate, nu te deranjez!”. Când mi-am ridicat privirea am văzut că mai erau cam câteva sute de oameni până la linia de start (a amatorilor competitivi).

După imnul Statelor Unite ale Americii şi un discurs la primarului oraşului New York (Mike Bloomberg) urma startul. Chiar înainte de start, ultimul lucru pe care urma să îl fac era să beau un gel Power Bar (ce avea să îmi dea un impuls de carbohidraţi pentru primii 10-12 km) şi să beau 500ml de băutură isotonică...

10..9..8..7...6...5..4...

  1. În timpul maratonului (publicul, oraşul văzut de un alergator, ultimii kilometri)

3...2...1....START!

Cursa porneşte pe Verazano Bridge ce leagă Staten Island de Brooklyn, Long Island etc. Imediat dupa ce se dă startul, pe fundal începe melodia lui Frank Sinatra – „New York, New York”.. iar în timp ce auzeam „Start spreading the news/I’m leaving today..” în orizont se vedea insula Manhattan unde avea să se termine maratonul. Pentru prima oară într-o cursă vedeam unde trebuia să ajung chiar de la start... şi tot pentru prima oară mi se făcuse pielea găină dar nu de frig ci de emoţie.

Începutul unei curse e foarte important – dacă nu eşti atent şi nimereşti într-un grup prea rapid, s-ar putea să începi prea repede şi să „cazi” după câţiva kilometri; dacă nimereşti într-un grup prea încet, îţi vei consuma energie făcând slalom printre ei, ca să poţi alerga, te poţi accidenta etc. Podul avea câte 4 benzi pe fiecare sens de mers – eu eram pe partea stângă cu grupul meu, alergătorii de elită pe benzile din dreapta.

Un alt lucru important la început este să îţi spui că trebuie să alergi cursa TA. Deşi sunt sute şi mii de alergători, trebuie să alergi aşa cum ţi-ai propus. Desigur că sunt alergători mai rapizi sau mai înceţi, dar nu contează asta. Dacă eşti hiper competitiv, cum sunt eu, maratonul e un leac bun – pentru că, vrei sau nu, chiar sunt mulţi oameni mai rapizi decât tine şi nu ai ce-i face, trebuie să fi atent la tine şi la cum alergi tu, nu la ce fac ceilalţi.


La ce mă gândeam în primul kilometru? La faptul ca e destul de frig afară, mai frig decât era în Dubai. În Dubai beam 0,5 litri băutură isotonică la 5 kilometri dar traseul e măsurat în mile, fiecare milă are 1.6 kilometri, staţiile cu băuturi sunt din milă în milă şi din 5km în 5km, aşa că eram prins într-un calcul matematic: care sunt staţiile la care o să beau şi la care nu? Am zis că voi bea după cum simt. Gândisem toate acestea până pe la kilometrul 1 când mi-am dat seama că mâna dreaptă îmi era mai grea decât stânga.. când mă uit, văd că nu îmi urmasem în totalitate ritualul de început (băusem gelul Power Bar nu şi toată 0.5l băutura isotonică). Altă problemă..of.. puteam să beau dar nu puteam să arunc sticla pentru că s-ar fi putut rostogoli şi cineva ar fi putut călca pe ea. Aşa că am băut numai jumătate şi am avut grija ca din fugă să o aşez dreaptă pe spaţiul ce ne separa de elite iar în minte mi-am spus „+1 pahar la următoarea staţie cu băuturi” ca să compensez.

Unul din lucrurile pe care le-am experimentat în New York a fost să alerg anumite porţiuni în cinstea unor oameni – în cazul de faţă, am dedicat toate dealurile cuiva. În momentul în care ajungeam la baza pantei, urma să mă gândesc la acea persoană şi la ce reprezintă pentru mine, de ce le sunt recunoscător. Aşadar, prima pantă am alergat-o pentru mama, a doua pentru tata, a treia pentru Carmen, sora mea, a patra, la kilometrul 38-39 pentru bunici si ultima, chiar înainte de final pentru Razvan Zainescu.

Mă uitam la ceas destul de des, ca să mă asigur că alerg la viteza potrivită. Problema cu ceasul era că nu îl calibrasem, pentru că în funcţie de teren (plat, pantă) are câteva variaţiuni. De exemplu ca să alerg cu 4:11 min / kilometru, eu trebuia sa alerg cu 4:00 min / kilometru. Din mai multe motive trebuie să alergi un pic mai repede decât planul iniţial: erau 5 pante în total pe parcursul maratonului, distanţa e calculată pe cel mai scurt drum posibil dar în realitate nu poţi mereu să fi pe interior la o curbă, uneori mai faci un pas doi în dreapta să fereşti pe cineva, alteori standurile cu băuturi sunt pe partea opusă a străzii sau vezi un copil care întinde mâna să bată palma cu un alergător şi chiar dacă trebuie să traversezi, o faci, pentru că a venit acolo să te vadă.. pe tine şi pe ceilalţi.

A durat cam 10 kilometri până când am auzit primul „Go Romania!”, pentru că în prima parte sunt mai puţini spectatori, dar de la kilometrul 10 până la final, am auzit foarte des „Way to go Romania!”, „Go get’em Romania!”, „Looking good there Romania!”..

Primii 15 kilometri trec imediat, de abia intri în cursă, ai timp să te uiţi în jur, să admiri oraşul, oamenii, cum s-ar spune te „aşezi”. Mii de oameni pe stradă te încurajează, aplaudă, vezi tu oameni care merită aplauzele tale, mai ales cei în cărucior cu rotile ce se îndreaptă agale către linia de sosire şi vor trece şi ei peste aceleaşi dealuri ca şi tine.

La kilometrul 15 eram „în grafic”. Conform timpului estimat eram bine – începusem un pic mai încet dar recuperasem timpul pierdut. Obiectivul meu era să alerg prima jumătate a maratonului mai încet (4minute 13 secunde / kilometru) iar în a doua să dau tot ce pot (4 minute / kilometru) – tehnica se numeşte „negative split” şi e destul de populară în rândul alergătilor deşi nu foarte mulţi au curajul de a alerga aşa pentru că nu ştii dacă poţi să o duci până la capăt. Dacă în schimb te-ai antrenat bine şi alergi „negative split”, pe ultimii 10 kilometri, unul din lucrurile motivante va fi că vei întrece mulţi oameni şi asta te va ajuta moral.

Pentru că treci prin toate cartierele mari la New York-ului te bucuri de o diversitate culturală nemaipomenită: de la cartierul unde sunt mulţi polonezi si un „polska bialo czerwoni” (toate prieteniile cu Polonezi în AIESEC au ajutat) îţi asigură imediat sute de polonezi care strigă imediat „Go Romania!”, la Harlem unde „suporterii” sunt organizaţi în coruri în faţa bisericilor şi te sprijină în cel mai firesc (pentru ei) mod posibil, cu cântece religioase, iar în zona Brooklyn, cartierul unde tineri artişti încearcă să se afirme, sunt zeci de trupe ce ies în stradă să cânte pentru alergători şi poate cineva o să îi remarce. Favoriţii mei ca şi la Berlin, spaniolii – ori de câte ori vedeam un grup mai mare strigam „eeeeee viiiiva espaaaagnaaaa”.. atât le trebuia ca să declanşeze fiesta J

Un moment puternic pentru mine e legat de podul Queensborough care practic duce în Manhattan, undeva la kilometrul 25. E una dintre cele mai agresive pante, expuse la vânt şi fără spectatori. Chiar înainte de pod, în timp ce alergam, cineva a strigat „Go Romania!”, am răspuns „Thank you!”, la nici doi paşi un tip de pe partea dreaptă mi-a strigat „Fuck you, Romania!”.. într-o fracţiune de secundă am calculat opţiunile J Mugur din perioada liceului probabil că s-ar fi oprit să stea puţin de vorbă cu acel domn... dar anii liceului sunt demult apuşi aşa că din alergat i-am răspuns „Fuck you too man! People like you make me stronger..” şi am privit înainte pentru că intram pe podul Queensborough, pe care urma să îl dedic tatălui meu. Şi am alergat, intrigat de ce mi se întâmplase dar în acelaşi timp şi mai înverşunat, mai în forţă... a urmat apoi unul din momentele pe care nu le voi uita prea curând. La coborârea de pe pod, era o curbă strânsă la stânga, unde trebuia să încetineşti destul de mult pentru că traseul se întorcea practic pe sub pod. Exact acel loc era specificat de organizatori ca un „cheering place”, un loc unde era recomandat să fie cât mai mulţi spectatori.. şi erau cam 800 – 1000. Când am ajuns să iau curba eram singur, îi întrecusem pe toţi cei dinaintea mea pe pod, înverşunarea îşi spusese cuvântul. Am văzut spectatorii, ei m-au văzut coborând şi respirând din greu după sprintul de la deal... am ridicat mâna în aer ca şi când tocmai învinsesem şi reacţia lor a fost pe măsură... strigăte, urale, zgomot, ca şi când eram prieten cu fiecare dintre ei... parcă eram Marius Lăcătuş şi tocmai înscrisesem un gol pe Ghencea împotriva lui dinamo.

Am intrat pe First Avenue şi deja simţeam oraşul, New York. Zgârie norii, intersecţiile, mii de oameni de ambele părţi ale bulevardului.. ce sentiment. Între kilometrul 26 şi 33 n-a fost nimic, e doar liniştea dinaintea furtunii – te dor picioarele dar nu foarte mult, ştii doar că urmează maratonul. Pentru mine momentul critic e kilometru 35. În Viena m-am prăbuşit între kilometrul 35 şi 36. În Berlin, la kilometrul 35 începusem să lăcrimez pentru că mintea mea îşi dăduse seama că indiferent de câte mesaje îmi va da că mă dor picioarele, voi termina şi aveam să recuperez în ultimii 2 kilometri, 30 de secunde. În New York nu ştiam la ce să mă aştept. Ştiam doar că kilometrii 33, 34 sunt în Bronx, kilometrul 35 e lângă un parc în nordul Manhattanului şi kilometrul 36 e la strada 110 unde fetele (Birte şi Tiffany) îmi spuseseră că vor încerca să vină.

La Berlin, la kilometrul 36, simţeam că deşi am forţă în picioare şi am capacitate pulmonară / cardiovasculară să pot alerga, partea superioară a corpului era foarte instabilă, ca şi când mai avea puţin şi se dezmembra. În antrenamentul pentru New York am fost în mod regulat la sală şi am făcut antrenamente pentru bazin (abdomen şi spate). La kilometrul 36 simţeam că mă dor picioarele dar îmi simţeam partea superioară a corpului mult mai puternică şi mai stabilă.

Orice alergător care spune că nu contează dacă vine cineva să îl încurajeze sau nu, ori n-a alergat niciodată un maraton ori minte. Eu le-am spus că ar fi grozav dar nu trebuie să facă asta pentru mine... în schimb au venit. Mental, e un lucru bun să priveşti înainte către ceva – mai devreme de linia de sosire, să ştii că undeva pe parcurs e un fel de pas intermediar. Partea negativă e că dacă îţi pui mult prea multe aşteptări s-ar putea să fi dezamăgit pentru că nu îţi întâlneşti prietenii, din mai multe motive: pentru că sunt foarte mulţi spectatori şi nu îi vezi, sunt blocaţi în trafic undeva, locul ales nu e cel mai potrivit, tu alergi pe partea stângă a străzii şi ei sunt pe dreapta etc.

Din fericire, la kilometrul 36, chiar înainte să înceapă penultima pantă din traseu, le-am văzut pe fete. Punând cap la cap ultimele doua paragrafe, mă simţeam foarte puternic, eram super entuziasmat pentru că eram în grafic cu timpul, alergam cu 15.5 km / oră.. Tiffany ridică mâna să batem palma.. şi am bătut-o J după maraton îmi spunea că imediat după ce am trecut aproape îi dădeau lacrimile, toată palma îi era roşie.

De la kilometrul 36 până pe la kilometrul 40 am început să intru pe teritoriul „cunoscut” unde alergasem în săptămâna dinaintea cursei. Aici sunt kilometri în care unii se lovesc de „the wall”, alţii au crampe musculare, dar cu siguranţă toţi sufeream de ceva.. pe toţi ne dureau picioarele. Totuşi, în acest grup de alergători, se găsea tot timpul cineva care să strige cuiva care tocmai se oprise sau încetinise vizibil „Haide omule, durerea e temporară.. gloria că ai terminat e pentru totdeauna!” şi vedeai cum oamenii strâng din dinţi şi o pornesc din nou la drum. Eu eram pus pe alergat... alergam „negative split”, întreceam mulţi alergători şi gâfâiam ca o locomotivă – conform planului, trebuia să las tot pe traseu.

Citatele sau însemnele pe care unii dintre spectatori le au pe pancarte, steaguri, tricouri funcţionează incredibil în timpul unui maraton pentru un alergător. La Berlin am văzut pentru prima oară „pain is temporary, glory is forever” (adaptată după fraza pe care i-o spunea doamna Armstrong lui Lance Armstrong „pain is temporary, quitting is forever”). La New York, fraza pe care nu o voi uita niciodată era pe pancarda unui tip – „Never surrender” / „Nu renunţa niciodată” sau poate „Nu te preda niciodată” (în faţa durerii, gândurilor că nu mai poţi etc.). I-am mulţumit în treacăt şi am alergat în continuare... mai aveam un pic peste 2 kilometri.

“Durerea e temporară. Poate dura un minut, o oră, o zi, un an, dar într-un final se va vindeca şi poate alta îi va lua locul. În schimb, dacă renunţ, e pentru totdeauna.” – Lance Armstrong

„I will do this!”.. la asta mă gândeam în ultimii 2 kilometri. Eram invincibil. Sufeream, se vedea pe faţa mea (am văzut mai târziu pozele) dar ştiam că mai am resurse să termin cursa şi nu oricum, ci dând tot ce pot. Nu m-am mai uitat la ceas pentru că oricum nu mai aveam de unde atâta energie încât să alerg şi mai repede.. pe ultimii 2 kilometri scopul meu era să alerg cât de repede mă (mai) ţineau picioarele. Specatorii vedeau că lupt, că nu e o alergare de duminică dimineaţa în parc cu câinele ci că dau tot ce pot şi un pic mai mult. Un citat pe care l-am descoperit în timpul antrenamentului şi pe care acum îl înţeleg în totalitate:

„Copii au abilitatea de a ignora statisticile şi procentajele. De ce nu învăţăm de la ei? Când te gândeşti la asta, ce soluţie avem, alta decât speranţa. Avem două opţiuni, medicale şi emoţionale: să renunţăm sau să luptăm până la capăt.” – Lance Armstrong

Momentul culminant a venit însă înainte de a intra pe ultimele două sute de metri. Pe tot parcursul cursei eram cu urechile ciulite, să aud pe cineva strigând „Hai România!”. Mă gândeam că în cele două milioane de spectatori trebuie să fie vreun Român. Cu fiecare kilometru alergat, cu fiecare „Go Romania!” pe care îl auzeam, deşi îmi creştea inima că doar sunt Român, mă întristam un pic pentru că nu auzeam pe nimeni spunând asta în limba Română. Au fost câteva persoane care arătau ca fiind Români sau poate mi se păreau mie dar cert e că îmi spuneau „Go Romania!” şi se uitau cu o expresie de parcă mi-ar mai fi zis şi „Hai România!” doar că nu se aşteptau ca un Român să alerge maratonul din NY... sau poate că începusem eu să am halucinaţii. Cert e că, pe final deja mă obişnuisem cu gândul că nu o să întâlnesc pe cineva din România, numai că, exact când traseul urma o curbă şi intra în Central Park, am văzut pe cineva ieşind un pic din grupul de suporteri. Un domn, cam la 40 de ani, cu un sacou bej, se uita fix la mine, în timp ce mă apropiam gâfâind ca o locomotivă. Mi-a zâmbit şi a strigat „Hai România!”... pentru o fracţiune de secundă pot să jur că timpul s-a oprit... şi am pornit pe următorii 200 de m în forţă.

Când m-am uitat după maratonul din Berlin la pozele şi filmul de la finish, m-a pufnit râsul. Eram terminat. Nici nu puteam ridica mâinile şi am trecut linia de sosire de parcă.. alergasem un maraton J La New York ştiam cum vor arăta ultimii 200 de m. Îi alergasem în fiecare zi în timpul săptămânii ce tocmai trecuse. În fiecare zi alergam şi când parcurgeam cei 200 de metri, mă imaginam alergându-i în timpul cursei: spectatori, aer, copacii din jur, pe mine alergând... şi mai ales, trecând linia de sosire cu mâinile sus.


Am intrat în ultima pantă puternic. M-am gândit pentru o fracţiune de secundă la Răzvan şi ce maraton duce el.. am ridicat mâinile şi gata, trecusem linia de sosire... îmi învinsesem frica, din nou. Cel mai tare lucru legat de mine şi linia de sosire l-am aflat după terminarea cursei când am vorbit cu ai mei şi mama mă văzuse pe calculatorul lui Carmen, sora mea, când trecusem linia de sosire, pentru că tocmai atunci luau interviul cuiva chiar acolo şi eu am trecut prin cadru.






  1. După ce am trecut linia de sosire (ce am simţit, ce urmează)

„Am terminat în 2:55:34!!” nu îmi venea să cred. Chiar terminasem. Încă o dată îmi doborâsem limitele. Toate fricile pe care le aveam: că voi eşua, că voi renunţa şi că voi fi dezamăgit, că mi-am cumpărat atât de multe lucruri cu logo-ul New York marathon şi îmi vor aduce aminte că a fost maratonul în care am eşuat... toate aceste frici, dispăruseră.

După fiecare alergare e important să nu te opreşti brusc ci să mai alergi (chiar dacă uşor) sau să mergi încă 1-2 kilometri. La Berlin, cu un an înainte, după ce îmi luasem medalia mă pusesem pe o pajişte şi m-am odihnit. Tot restul zilei m-au durut picioarele foarte rău. La New York, organizatorii sunt foarte experimentaţi aşa că totul e făcut în aşa fel încât trebuie să mai mergi pe jos cam 2 kilometri după ce treci linia de sosire. Pe tot parcursul celor 2 km sunt asistente medicale şi doctori, gata să te ajute în caz de urgenţă... doar că eu nu aveam nevoie de doctor ci de o scenă şi un microfon, pentru că eram pus pe glume.

Pe tot parcursul celor 2 kilometri oameni din echipajului medical veneau la mine să mă întrebe dacă sunt în regulă. A venit unul, doi, trei.. deja mă speriasem eu. La al patrulea, o domnişoară, m-am uitam la ea şi i-am răspuns: „Nu te supăra de ce veniţi numai la mine? Chiar aşa de rău arăt? Uite-te la tipul ăsta (arătând pe un domn care mergea şi el agale pe lângă mine).. sunt sigur că nu pot să arăt aşa de rău sau mai rău ca el.. fără intenţie domnule, nu am vrut să sune aşa de rău”.. şi domnul respectiv şi toţi cei din jur au izbucnit în râs. Am mai mers 200 de metri şi am văzut o mică pantă şi mulţi oameni din echipajul medical pe margine aplaudând. Probabil că nu au putut vedea nimic din cursă, aşteptându-ne pe noi.. aşa că mi-am adunat ultimele forţe rămase şi am încercat un sprint (mi-a ieşit un mers chinuit, dar în pas rapid) bâtând palma cu fiecare. Mai spre final începusem să mă târguiesc cu doctorii: „Cât vă dau pe picioare? Am nevoie de ele 2 zile şi vi le înapoiez”.. per total atmosferă bună.

M-am întâlnit şi cu tipul care îmi răspunsese că vrea să termine în 2h 40 de minute şi chiar reuşise.. iar în plus faţă de asta, chiar arăta mai bine decât mine.. of.

După maratonul din Berlin am scris un mesaj multor prieteni. De data aceasta am scris un singur mesaj, familiei mele.

M-am întâlnit la final cu Birte şi Tiffany şi le-am mulţumit că au venit să mă vadă. Apoi ne-am întâlnit şi cu Antonio şi Bianca. După fiecare maraton am poftă să mânânc un anumit tip de mâncare - la Berlin voiam să mânânc o friptură, la New York avea să fie pizza. După ce am mâncat toate batoanele şi băuturile proteice posibile (menite să îmi ajute muşchii să se recupereze) am mers să mâncăm pizza. Oficial, cred că a fost cea mai oribilă pizza (Barbeque Chicken Pizza) pe care am mâncat-o vreodată.. bleah.. nu poate să fie totul perfect.

Aveam să aflu rezultatele oficiale a doua zi: locul 640 din 42.000 de alergători, locul 118 în categoria mea de vârstă, cel mai rapid bărbat Român care să fi alergat vreodată maratonul din New York - deşi nu iau asta în considerare având în vedere că nu a alergat nici un profesionist Român acest maraton – au alergat în schimb Românce în timpi foarte buni – sub 2 ore 30 minute (nota: aveam să aflu în ianuarie 2010 că am avut al doilea timp, după Florin Munteanu, ce a alergat maratonul din NY în 2006 într-un timp de 2 ore 46 de minute. Nu a apărut în căutările mele din arhiva rezultatelor din ultimii aproape 40 de ani pentru că eu căutasem alergători cu ţara de origine „România” iar Florin nu avea ţara menţionată ci doar statul unde avea reşedinţa – New York, şi clubul la care activa. Oricum, bravo Florin, un timp foarte foarte bun).

Pentru mine a urmat o perioadă de pauză. După două zile de mers ca o raţă prin New York, am început uşor uşor să alerg din nou astfel încât într-o săptămână deja revenisem la alergări normale. Am dormit destul de mult, am mâncat multe legume şi carne albă, corpul avea nevoie de resurse ca să se recupereze.

  1. Concluzii

Cred că am spus ce aveam de spus în paginile de mai sus. În încheiere, doar două idei şi un citat.

„Călătoria e recompensa” - Nu medalia că am terminat maratonul m-a făcut fericit ci amintirea ultimelor luni, cu suişurile şi coborâşurile pe care le-am întâmpinat, momentele în care am vrut să renunţ şi nu am făcut-o... aceste lucruri m-au hrănit şi m-au făcut să zâmbesc.

„Salut New York, la revedere vechiul Mugurel„ – Povestea maratonului din New York este o altă poveste ce contribuie la cine sunt, ce contează pentru mine, de ce sunt în stare atunci când vreau să-mi îndeplinesc un vis.

În încheiere, un citat de la Michael Phelps, care sumarizează perfect ce cred eu despre obiective, fie ele rezoluţii pentru noul an sau lucruri pe care le punem pe foaie şi ni le propunem pentru ziua de mâine, săptămâna viitoare:

„Nu aş zice că nimic nu e imposibil. Cred în schimb că orice e posibil dacă îţi pui mintea la contribuţie, îţi dedici timp şi munceşti din greu pentru a-ţi atinge obiectivul”

Succes,

Mugur Florea

30 Decembrie 2009

[pentru mai multe informatii despre maraton - antrenament, echipament, curse, nutritie – va recomand sa vizitati site-ul clubului Ro Club Maraton unde a fost publicat initial acest articol - http://www.maraton.info.ro;]